Cea mai mare sursă de apă subterană din SUA se epuizează treptat

Cea mai mare sursă de apă subterană din Statele Unite—responsabilă pentru susţinerea unei părţi uriaşe din agricultura ţării—se epuizează treptat, ceea ce ridică îngrijorări privind producţia viitoare de alimente şi volatilitatea preţurilor, pe măsură ce rezervele sunt tot mai solicitate.

Acviferul Ogallala, care se află sub opt state din Marile Câmpii, de la Dakota de Sud până în Texas, furnizează aproximativ 30% din apa subterană utilizată pentru irigaţii în SUA şi susţine în jur de o cincime din producţia agricolă a ţării.

Dar nivelurile apei au scăzut de decenii, ridicând noi îngrijorări cu privire la cât timp una dintre cele mai importante regiuni agricole din lume se va mai putea baza pe el.

În unele zone, nivelurile apelor subterane au scăzut cu peste 200 de picioare (peste 60 de metri) de la începutul irigaţiilor la scara largă, potrivit datelor U.S. Geological Survey—unul dintre cele mai clare semne ale epuizării pe termen lung, scrie Newsweek. Analizele satelitare au arătat, de asemenea, scăderi extinse în întregul acvifer, cu hărţi care evidenţiază pierderi concentrate în zonele intens irigate din Texas şi Kansas.

O analiză NASA Earthdata a cartografiat ceea ce cercetătorii au descris drept „amprenta umană” asupra acviferului, arătând cum pomparea intensă pentru agricultură a remodelat nivelurile apelor subterane în întreaga regiune. Concluziile adaugă dovezi tot mai numeroase că sistemul este epuizat mult mai rapid decât se poate reface în mod natural.

De ce contează Ogallala

Ogallala stă la baza agriculturii din Marile Câmpii—una dintre cele mai productive regiuni agricole din lume. Culturi precum porumbul, grâul şi bumbacul, precum şi creşterea animalelor, depind puternic de irigaţiile provenite din acest acvifer.

Dar oamenii de ştiinţă spun că extragerile continuă să depăşească reumplerea, ceea ce înseamnă că acviferul este practic „minat” în loc să fie refăcut.

Rata de reîncărcare în mare parte a regiunii este de mai puţin de un inch (2,54 cm) pe an, mult sub volumul extras pentru irigaţii. NOAA a avertizat anterior că „acviferul Ogallala din Marile Câmpii se usucă”, subliniind decalajul tot mai mare dintre ofertă şi cerere.

Acest lucru are implicaţii nu doar pentru fermieri, ci şi pentru preţurile alimentelor, economiile rurale şi securitatea apei pe termen lung în SUA.

Chris Bowden, cercetător postdoctoral în managementul apei agricole la Universitatea din Manchester, Marea Britanie, a spus că efectele devin deja vizibile, în special în zonele unde consumul de apă este cel mai ridicat şi reîncărcarea este limitată.

„Va fi un proces gradual în ceea ce priveşte viteza cu care apa poate fi livrată fermierilor. Pe măsură ce nivelul apei subterane scade, disponibilitatea pentru fiecare fermier—ritmul cu care pot aduce apă pe câmpuri—se reduce”, a declarat Bowden pentru Newsweek.

Ce arată cercetările

Ogallala este adesea descris ca o sursă de apă „fosilă”—formată în urmă cu mii până la milioane de ani—cu o rată naturală de reîncărcare de mai puţin de un inch pe an în multe zone.

Acest dezechilibru a dus la scăderi pe termen lung. Datele U.S. Geological Survey arată că nivelurile apei în părţi ale acviferului High Plains au scăzut cu peste 200 de picioare în unele locuri de la începutul irigaţiilor la scara largă, la mijlocul secolului XX.

Presiunile climatice sunt aşteptate să agraveze tendinţa. National Climate Assessment a avertizat anterior că seceta şi creşterea temperaturilor vor creşte probabil cererea de apă, reducând în acelaşi timp oferta, intensificând presiunea asupra acviferului.

Noua analiză NASA subliniază cum activitatea umană—nu doar clima—a remodelat acviferul, irigaţiile determinând schimbări majore în stocarea apelor subterane în întreaga regiune.

Ce se întâmplă dacă se usucă

În unele părţi din sudul acviferului Ogallala, viitorul este deja vizibil.

Studiile sugerează că până la 40% din acvifer ar putea să nu mai poată susţine agricultura irigată în decurs de câteva decenii, în timp ce proiecţiile mai largi indică o epuizare semnificativă în următorii 50 de ani.

Dacă zone întinse devin practic uscate, fermierii ar putea fi nevoiţi să treacă de la culturi irigate la agricultură cu consum redus de apă sau să abandoneze complet producţia.

În practică, Bowden a spus că schimbarea va avea loc mai degrabă treptat, pe măsură ce fermierii îşi ajustează modul în care folosesc resursele limitate de apă.

„Nu vor încerca să răspândească mai puţină apă pe aceeaşi suprafaţă—asta nu este bun pentru randamente. În schimb, reduc suprafaţa irigată, astfel încât mai mult teren devine alimentat de ploi, în timp ce menţin randamente ridicate pe o suprafaţă mai mică”, a spus el.

Acest compromis, a adăugat el, înseamnă că producţia totală tot scade, chiar dacă unele câmpuri rămân foarte productive.

Reducerea irigaţiilor ar putea, de asemenea, să facă preţurile alimentelor mai volatile, deoarece pierderea apelor subterane elimină un factor de protecţie important împotriva secetei.

„Irigaţiile sunt de obicei un tampon care previne pierderi catastrofale ale culturilor. Dacă acesta dispare, atunci şocuri precum seceta lovesc mult mai puternic—şi este mai probabil să apară creşteri mari de preţ de la un an la altul”, a spus Bowden.

Acest efect s-ar putea răsfrânge dincolo de Marile Câmpii. O mare parte din porumbul cultivat în regiune este folosit ca furaj pentru animale, ceea ce înseamnă că perturbările se pot transmite către preţurile cărnii şi produselor lactate şi, în cele din urmă, către costurile alimentelor.

Ce urmează

Bowden a explicat că una dintre provocările centrale este faptul că utilizarea apelor subterane este dificil de măsurat cu acurateţe, ceea ce face ca politicile menite să limiteze extragerea să fie greu de aplicat în practică.

O monitorizare mai bună a consumului de apă este tot mai des considerată o componentă-cheie a gestionării epuizării, deoarece experţii spun că guvernele adesea nu au date fiabile despre câtă apă subterană este utilizată la nivel de fermă. Sateliţii pot deja surprinde imagini ale terenurilor agricole la fiecare câteva zile, iar modelele de învăţare automată pot fi folosite pentru a estima cantitatea de irigaţii aplicată în regiuni întinse.

Bowden a spus că noile tehnologii ar putea ajuta la acoperirea acestui gol.

„Una dintre marile provocări este că nu avem date bune despre câtă apă este de fapt folosită. Chiar şi acolo unde există politici, este foarte dificil să le aplici fără această vizibilitate”, a spus el.

El lucrează în prezent la un proiect care foloseşte imagini satelitare şi inteligenţă artificială pentru a cartografia tiparele de irigaţii, ajutând la identificarea zonelor cu cel mai mare consum de apă şi unde intervenţiile ar putea fi cele mai eficiente. Deşi munca este concentrată pe Africa subsahariană, el a spus că aceeaşi abordare ar putea fi aplicată la nivel global, inclusiv în sisteme foarte afectate precum Ogallala.