"E o tragedie să fi scăpat de Ceauşescu şi să fi încăput pe mâna slugilor lui" - Drama României după 1989

Filozoful Gabriel Liiceanu a atras atenţia, într-un schimb de idei cu jurnalistul Matei Udrea în podcastul "Colecţionarul de Istorie", că România rămâne prizoniera „domniei falsului” şi a manipulării atâta vreme cât nu şi-a asumat confruntarea reală cu trecutul şi cât educaţia şi lectura sunt neglijate, iar o societate cu minţi „nehrănite” ajunge vulnerabilă la propagandă, lideri falşi şi degradare democratică.

Redăm mai jos o parte din dezbatere.

Jurnalist: Şi asta a surprins absolut senzaţional: acest lucru despre care a vorbit şi Marchizul de Custine şi pe care îl remarcaţi şi dumneavoastră acum – bineînţeles, Orwell. 1984. Nu e anul, e cartea, prieteni, romanul 1984, în care personajul principal, din Marea Britanie, lucra la Ministerul Adevărului. Şi treaba lui era să… îi veneau ziarele vechi, unde actualii duşmani ai regimului deveniseră prieteni, şi el scotea articolele unde erau bălăcăriţi ăia şi scria alte articole care îi lăudau. Şi se făcea un nou tiraj cu data din urmă cu 20 de ani sau când se întâmpla şi era distribuit şi, domnule, se refăcea pur şi simplu, se rescria permanent istoria în funcţie de…

Gabriel Liiceanu: Personajul care a cosmetizat istoria la noi ca nimeni altul a fost Ceauşescu.

Jurnalist: Ceauşescu, da.

Gabriel Liiceanu: Care a mers până la lucruri efectiv patologice. Pentru că, în clipa în care pui în scenă un scenariu de acest tip, crezi în asemenea scenariu al istoriei, în care tu eşti vizitat de voievozi călare. Nu ştiu dacă mai ştiţi aceea. Deci el trăia în fantasme. Trăia în fantasma marilor voievozi, în şirul cărora se aşeza. Dar nu numai că se aşeza, veneau să-i dea raportul. Deci îi punea pe, nu ştiu ce, actorii, inclusiv pe Amza Pellea, să se caţăre, repede, în cal şi să vină îmbrăcaţi în Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, şi să-i dea raportul cât de măreţ e el şi cât de importantă este istoria României, pe care o făceau în funcţie de cum trebuia ca să mângâie mai tare sentimentul naţional.

Jurnalist: Aici noi trăim o dramă şi e bine că aţi făcut trecerea asta la România. O să citez un filozof român contemporan, o să citez în rândurile următoare:

„România e o ţară încăpută pe mâinile Spânului, iar Harap-Alb rămâne anonim. Poporul îl ia multă vreme pe Spân drept Harap-Alb şi acest lucru se petrece prin fraudă în genere, prin confecţionarea altei identităţi şi apoi prin fraudă verbală, prin dezinformare, prin înşelare, prin răpirea spiritului. Şi astăzi mintea cuiva poate fi furată. Astăzi ea poate fi furată la cu totul altă scară, ca minte colectivă, ca mintea a multora şi, dacă e nevoie, ca mintea majorităţii. România se află astăzi în zodia Spânului, avem toate şansele să ne instalăm în noua tiranie, care este generată de noua corupţie.”

Gabriel Liiceanu: Ce frumos! Foarte frumos! Asta e scris de un român. Este scris de un român în urmă cu aproape 20 de ani. O, ce tânăr eram! Cred că n-am apucat s-o citesc atunci.

Jurnalist: Ştiţi, am vorbit de Marchizul de Custine, că pare să fi făcut o călătorie în timp. Dumneavoastră aţi zugrăvit în 2007 o situaţie cu care România se confrunta astăzi, în care poporul poate fi minţit la scară globală, poate fi furată, cu TikTok şi cu reţele de socializare şi cu televiziuni, mintea multora şi aproape uneori chiar ne temem, mintea majorităţii, şi poate fi convins poporul să creadă că Spânul e Harap-Alb.

Gabriel Liiceanu: Pentru că nu s-a făcut detronarea falsului. Deci Harap-Alb, care, să zicem, în metafora cu pricina, e domnia adevărului, pentru că el e acel real. Cel care îi fură chipul este cel care subminează adevărul realităţii, instaurând falsul ca adevăr. Ce spuneam înainte? Minciuna prezentată în hainele adevărului. Atenţie! Ăsta este lucrul, dacă vrem să discutăm despre noi şi ca să înţelegem ce trăim în clipa de faţă. Noi am trăit în domnia minciunii înainte de ’90. Tot timpul. Ilegitimitatea conducerii, comunismul a venit la noi pe o cale, n-a fost o eliberare, ci o ocupare şi aşa mai departe. Totul era pe dos.

Ca să poţi să intri în normalitate, trebuie să detronezi domnia falsului şi să repui pe tron adevărul. Lucrul ăsta s-a petrecut în Germania când războiul s-a terminat. Şi când aliaţii au impus germanilor o sintagmă germană, exprimă splendid asta. Se numeşte „confruntarea cu trecutul”. Câtă vreme nu te confrunţi cu oroarea pe care ai provocat-o şi cu minciuna în care ai trăit, nu faci curat în casa spiritului, a minţii lor, atunci vei trăi în continuare în atmosfera aia. Nemţii au fost obligaţi de cei care i-au învins să se confrunte cu trecutul şi să elimine grozăvia în care a fost obligat poporul german şi a pactizat la tot ce a făcut Hitler cu el şi, pe urma, cu toată omenirea, declanşând războiul. Ei bine, tipii care făcuseră asta au fost împuşcaţi, marii nazişti, au fost închişi, unii pe viaţă, alţii au primit pedepse, dar confruntarea cu oroarea s-a făcut şi curăţenia s-a făcut.

La noi, în 1990, nu s-a făcut această confruntare cu trecutul, drept care Iliescu a preluat de la Ceauşescu tot aparatul represiunii. Tot, tot: Securitatea, activiştii de partid, nepotismul, totul, toate structurile comportamentale, politice şi aşa mai departe, au trecut ca atare pe malul celălalt al istoriei. Ori noi trăim astăzi în epoca Spânului, cum spunea în textul pe care l-aţi citat, în măsură în care Harap-Alb nu a fost scos la lumină. Adevărul. Noi ne mirăm că avem asemenea personaje astăzi, că am trăit 35 de ani în cea mai teribilă corupţie, că a existat o mafie permanentă în toate structurile. Confruntarea cu trecutul nu s-a făcut. Ori trecutul face parte din fiinţa noastră mai mult decât prezentul şi viitorul. Pentru ca toate straturile trecutului se aşază în noi. Dacă nu ştim să ne raportăm la ele cum trebuie, ne aşezăm în tot ce a fost mai grav în viaţa noastră.

Fiecare individ e constituit de episoade trecute ale vieţii lui. Noi suntem şi tinereţea noastră, şi maturitatea, şi momentul când am ales greşit partenerul de viaţă, şi momentul în care am făcut cutare măgărie. Toate s-au aşezat în noi. Trecutul e în noi. Ori trecutul României, al poporului, continuă, din păcate, să fie în el, nepurgat, neeliminat. Aşa e posibil că… Asta e lustraţia de care s-a vorbit. Lustraţia era înconjurarea locului maculat la romani şi, printr-un ritual de stropire, şi cum se face şi astăzi în creştinism, era curăţat. Era lustrat, însă nu a purificat. Această purificare noi n-am făcut-o. Iar în Proclamaţia de la Timişoara, când punctul principal era acesta, Dumnezeule, ce scandal a ieşit! Deci nu avem lustraţia. Nu avem confruntarea cu… Tot ce este rău acum vine de acolo.

Jurnalist: Mai spunea filozoful pe care l-am citat mai devreme un alt lucru foarte interesant: că, făcând o analiză a textului Principele de Machiavelli, spunea acolo că un popor trebuie să aibă şansa ca, la momentul potrivit, când este copt acest popor, să apară un principe care să ştie să compună cu răul astfel încât să învingă, să rămână bun, adică să-şi urmeze scopurile bune compunând cu răul. Pentru că doar mergând pe linia asta a binelui comun, că ştim, n-ai voie să faci rău, n-ai voie să minţi, n-ai voie să furi, n-ai voie să faci nimic, n-o să poţi să învingi răul absolut.

Eu mă uit la structurile noastre, ne jucăm speranţe azi cu un prim-ministru care are o experienţă a reformei, are o experienţă a guvernării şi care încearcă să facă, la scara întregii ţări, ceea ce a făcut la nivelul unui oraş sau unui judeţ, care şi-a numit un viceprim-ministru, iarăşi, de o calitate superverificată. Ştiţi, la aceşti oameni problema e că trebuie să se legitimeze prin ce au făcut. E simplu.

Ce a făcut Grindeanu? Ce a făcut? Deci, în clipa în care el e acum atât de vocal şi în păcatele cele mari şi spune asta nu, asta da, permanent, îţi vine să întrebi: da, tu în numele a ce vorbeşti? Ce ai făcut tu pentru România? Ce ai făcut ca ministru al Transporturilor? N-ai participat la politica comună PSD-PNL, în care aţi făcut pulbere bugetul ţării în câţiva ani de zile, într-un hal fără de hal, şi noi azi încercăm să-l reparăm? Persoanele care încearcă să-l repare au acest tip de diplomaţie. Nu ştiu dacă aţi observat: ei nu atacă direct, nu intră în dialogul de vrajbă pe care îl propune celălalt, nu răspund. Pentru că, dacă te trage cineva… ştiţi… Noica spunea: când un orb vrea să se bată cu tine, te trage în pivniţă.

Ori am impresia că tehnica, tactica PSD-ului, în momentul de faţă, prin acest personaj, e de: „Hai să intrăm să ne luăm de păr – hai în pivniţă – hai în pivniţă.” Şi nu vrea să intre în pivniţă. Ar putea să spună oricând: hai să luăm anii din urmă. Hai să vedem ce făceaţi voi acum 5 ani, acum 4 ani, cum aţi dat banii pe voturi, aţi cumpărat voturi, aţi mărit pensiile, aţi zis, aţi adus ţara în pragul falimentului. Nu, nu face asta. Se ocupă numai de ce are de făcut şi zice: bine, bine, trebuie să facem asta.

Întrebarea este: poporul român este copt în momentul ăsta sau nu?

Gabriel Liiceanu: Păi cum să fii copt dacă o minte coaptă este o minte hrănită? Hrana minţii e cartea, oricum ai întoarce-o. Ştiţi, când noi vorbim de cărţi, şi acum vorbim tot de cărţi, după cum aţi văzut, Custine şi ce m-aţi invitat să... asta e hrana minţii. O minte e sănătoasă când îi dai hrană bună. Dacă hrana este cea a manipulării, cea a surselor de tip război hibrid, dacă hrana vine numai de la surse mizerabile, de la sofisme construite cu grijă, atunci oamenii care nu ajung să gândească cu mintea lor şi gândesc cu mintea lui TikTok, cu mintea ruşilor şi agenţiilor de manipulare, cu mintea demagogilor, cu mintea populiştilor, nu ai şanse să împingi lucrurile prea departe, pentru că ei nu vor alege în cunoştinţă de cauză.

Asta este marele handicap al nostru – cum poate o minoritate să transforme o majoritate şi să o aducă în punctul libertăţii ei? Noi am fost eliberaţi în 1989, în decembrie. Ne-am eliberat. Acest „ne-am” şi „am fost eliberaţi” trebuie studiat. Şi asta trebuie discutat. Nu, dar am fost, ne-am eliberat. Noi, prin forţa noastră, am fost un context, dar cert e că ne-am eliberat. Prin sacrificiul acelor copii care au murit în piaţă, prin contextul istoriei favorabil, toate celelalte ţări, a căzut Zidul de la Berlin etc. Ne-am eliberat, dar liberi n-am devenit. A fi eliberat nu înseamnă că ajungi să gândeşti cu mintea ta. Deci oamenii ăştia eliberaţi nu sunt neapărat liberi.

Jurnalist: E o întorsătură frumoasă de logică pe care aţi făcut-o aici. Ştiţi, spuneaţi dumneavoastră în cartea asta despre minciună, din 2007, de unde am citat până acum, că este o tragedie să fi scăpat de Ceauşescu şi să fi încăput pe mâna slugilor lui.

Noi vedem astăzi că practic au succes la populaţie aceleaşi lucruri pe care le făcea Ceauşescu. Spuneaţi dumneavoastră că Ceauşescu ajunsese la gradul ăsta de grandomanie, încât să aibă impresia că vorbeşte cu mari voievozi şi cu mari... Astăzi avem zeci de procente din populaţie care adulează un om care reproduce dialoguri imaginare cu Decebal, cu Mihai Viteazul.

Sunt lucruri care... Eu am făcut o emisiune specială cu doctorul în istorie Andrei Pogăciaş, care le-a luat pe documente. Şi aici, dom’le, nu există nicio dovadă a acestor afirmaţii ce spune acest om. E un delir. Sunt de benzi desenate... Zeci de procente din populaţie se uită la acest om şi au impresia că...

Gabriel Liiceanu: Iar noi, când ne uităm, avem impresia că e un banc prost pe spatele nostru. Un banc prost al istoriei. Apropo de ce spuneaţi de Ceauşescu grandoman, nu pot să fiu în toate minţile ca să doresc să-ţi vezi chipul pus pe pancarde, purtat în faţa ta. Imaginaţi-vă o clipă că staţi într-o tribună şi vă uitaţi fascinat la cum trec mii de oameni cu mutra dumneavoastră. Iertaţi-mă! Toţi avem o mutră. Nu eşti în toate minţile să-ţi pui mutra pe pancarde care se plimbă pe sub ochii tăi. Şi să te şi aplauzi. Şi să te aplaude. Şi tu să saluţi că ăia îţi plimbă chipul tău. Astea sunt boli psihice, pure. Iar noi nu ne mai dăm seama că am trăit într-un scenariu paranoic.

Jurnalist: Care ne-a îmbolnăvit şi pe noi?

Gabriel Liiceanu: Sigur că da. Noi nu ne-am făcut confruntarea cu, cum spuneam, cu trecutul. Judecă cineva ce discutăm noi acuma? A spus cineva... Vă daţi seama în ce hal ne-a adus? Dacă ne punea să-i aplaudăm chipul pe care îl scotea pe... Păi venea pe stadion... şi citea numele mare, făcut de trupşoare de copii de 14 ani, care scriau numele tău: Ceauşescu? Aţi vrea să vă vedeţi numele scris pe gazon într-un stadion?!

Jurnalist: Eu mă simt stânjenit şi când mă văd la televizor. Da, încă o chestiune mai voiam să discut şi încheiem. Voiam să vă întreb cum proiectaţi dumneavoastră România în următorii 10 sau 20 de ani?

Gabriel Liiceanu: O, Doamne, dar nu-mi cereţi să fac profeţie, nu vreau profeţie, să văd în faţă, n-am calităţi de văzător în faţa.

Jurnalist: Ne facem bine? Asta e întrebarea.

Gabriel Liiceanu: E în funcţie de ministrul Educaţiei şi al Culturii, fără glumă…

Jurnalist: Rusia este un personaj bolnav care i-a muşcat pe cei din jur şi i-a îmbolnăvit şi pe ăia. Exact ca filmele cu zombi. Ştiţi când fug şi apucă pe unul, îl muşcă pe unul, se îmbolnăveşte şi ăla. I-a muşcat pe toţi aia din jur şi i-a îmbolnăvit… şi China, şi Coreea de Nord, toţi aia, şi toţi limitrofii... Ne-a muşcat şi pe noi. Eu vă întreb – ne facem bine?

Gabriel Liiceanu: Păi, asta depinde, iarăşi, trebuie să gândim în exemple concrete. Metafora este esenţială în gândire, pentru că te trimite la elemente concrete, nu la discuţii doar în norii speculaţiei şi abstracţii, pe care mintea le percepe mai greu fără sarea concretului.

Metafora fundamentală a lui Noica, eu mă raportez la omul care m-a înfiinţat ca fiinţă mentală, spirituală, mi-a dat, m-a împins până la nivelul libertăţii mele de gândire. Metafora lui era aşa: nu există o clădire bună, o casă bună, făcută din cărămizi proaste. Edificiul social are drept cărămizi indivizii care îl compun. Dacă indivizii care compun edificiul social nu sunt de calitate bună, edificiul se prăbuşeşte. Calitatea cărămizii umane depinde de materie, cum spuneam, de hrana pe care o dai creierului. Dacă creierul tău se hrăneşte numai din jocuri, din TikTok şi din aşa, el va fi un creier neputincios, incapabil să dea o calitate edificiului final.

Problema cea mare e cum reuşeşti să scoţi România la ţărm, să scapi de cei 42% analfabeţi funcţional. Iertaţi-mă, falsul cel mai mare şi răul cel mai mare pe care l-a făcut României în ultimii ani cineva a fost preşedintele Iohannis. Când a pus programul România Educată, necrezând în el sau fiind incapabil să-l facă sau făcând totul pentru a nu se face ceva în direcţia aia, a fost o lovitură teribilă. Zece ani pierduţi. Nicio Românie educată, o Românie mai rău dezeducată. Educaţia nu o poţi face de azi pe mâine. Anii ăia pierduţi. A fost o grozăvie ce-a făcut. Şi acum te gândeşti cum să faci mai repede, ca să-i duci mai repede acest popor, că istoria nu aşteaptă.

Jurnalist: Bun, noi avem o confruntare în România între cultură şi civilizaţie. Nu mă refer la cultură, oamenii de cultură. Mă refer la cultură ca ansamblu de obiceiuri ale populaţiei de... cultură comportamentală… E cumva o ciocnire între cultura poporului, care poate se aseamănă prea mult cu cea a Rusiei şi a ruşilor, şi cu elitele care sunt occidentale? Care sunt liberale? Sunt democratice?

Gabriel Liiceanu: Pentru că noi nu ne reparăm psihicul ieşind în afară să cucerim, ca să trăim în afară şi nu trăim înăuntru. Să ne lingem rănile în felul ăsta – nu! Eu nu ştiu să spun altceva decât am dat toate motivele pentru care cititul constituie fiinţa unui om. Nu exişti fără să te construieşti. Trebuie să te construieşti. La început nu te poţi construi singur. Te construiesc întâi părinţii. Părinţii au o răspundere enormă. Ori, la rândul lor, pe ei cine-i construieşte? Apare celebra chestie: educatorii educaţi. Pe educatori cine îi educă?

Eu mă consider un agent cultural. Asta este definiţia mea cea mai terestră. Explică o minte care, cum să vă spun, cuvântul cultură vine de la a cultiva pământul. Îl cultivi bine, îl ari, îi dai ce-i trebuie, îi dai îngrăşămintele, recolta e bună. Mutaţi cuvântul „a cultiva” pe creier. Creierul nu poate fi cultivat. Îngrăşământul şi toate celelalte şi seminţele bune sunt cărţile.

Deci un părinte trebuie, regula numărul unu ar fi, să-i citească în fiecare seară copilului, de la trei ani. Seară de seară. Am prieteni ai căror copii citesc seara o oră – părinţii le citesc. După care trec singuri la citit o oră. Fără asta n-ai cum. Profesorii lor trebuie să-i înveţe să citească. N-ai cum să faci altfel.

Sigur că da, cultura, de pildă, vărul meu care a stat la, cum se numeşte, la Canal, avea pe partea aia de celulă un ţăran care era de o splendoare interioară nemaipomenită. Ce vreau să spun şi de ce îl citez? El nu citea, dar fusese crescut în valori. Invers, există oameni îngrozitor de culţi, care au citit biblioteci, care sunt nişte ticăloşi. Deci trebuie să facem exact deosebirea între cultura pe care o poţi asimila de la generaţia anterioară, care a crescut în respectul valorilor clasice ale omenirii.

Să fii cinstit, în România, dacă părinţii, ţăranii, oamenii simpli îi învăţau: „Nu fura”, n-aveam atâţia corupţi la conducere, că n-au venit din academii.

Jurnalist: Pe de altă parte, ceauşismul ăsta a făcut: a învăţat poporul român să fure. Anii ’80. Citeam jurnalul Anei Blandiana, în care explica foarte bine: dacă nu te duceai să dai o şpagă, să iei un sac de cartofi de la CAP, mureai de foame.

Gabriel Liiceanu: Aici suntem. Cum se cultivă creierul? Ori prin tradiţia valorilor clasice ale omenirii — nu minţi, nu fura, nu cutare — astea au trecut de la o generaţie la alta în momentele de sănătate ale societăţii, să zicem. Şi prin citit, dar şi prin morala pe care trebuie s-o extragi din povestea asta.