De ce atacă SUA Iranul? „Pariul uriaş” al lui Trump: Răsturnarea regimului islamic al lui Khamenei

Răbdarea faţă de diplomaţie s-a epuizat, iar un asalt militar major împotriva Iranului a început. Ca în cazul oricărei strategii de victorie, mijloacele militare vor trebui să fie corelate cu obiective realizabile.

Încă de la început, se pare că preşedintele Trump stabileşte cel mai ambiţios obiectiv: răsturnarea regimului islamic al liderului suprem, ayatollahul Ali Khamenei. Anunţând loviturile sâmbătă, el a vorbit despre „campania nesfârşită de vărsare de sânge şi crime în masă” a regimului împotriva SUA şi a aliaţilor săi şi le-a transmis iranienilor: „ora voastră a libertăţii este aproape”, scrie The Times

Profesorul Ali Ansari de la Universitatea St Andrews consideră că „este un pariu uriaş”. Odată cu discuţiile despre înlăturarea regimului islamic, el adaugă: „Multe presupuneri vor fi testate în următoarele săptămâni, dar mult va depinde de modul în care reacţionează populaţia iraniană — aceasta este întrebarea-cheie.”

În pofida importanţei acestui moment, puterea de foc pe care SUA o pot aloca acestei misiuni este mult mai redusă decât cea folosită pentru a răsturna guvernul irakian al lui Saddam Hussein în 2003, ceea ce ridică numeroase întrebări şi va defini anumite aspecte ale campaniei. În primul rând, Pentagonul acţionează mână în mână cu Israelul, a cărui forţă aeriană puternică şi-a demonstrat deja capacitatea de a prelua controlul spaţiului aerian iranian în timpul războiului de 12 zile din iunie anul trecut.

Dacă partenerii care atacă acum Republica Islamică sunt sinceri în intenţia de a răsturna conducerea clericală, trebuie să ia în calcul faptul că ar putea fi un război de lungă durată. De ce ar face liderii iranieni concesii suplimentare, de exemplu în privinţa programului nuclear sau a rachetelor, dacă înţeleg că supravieţuirea statului lor revoluţionar vechi de 47 de ani este miza reală în acest moment?

Este posibil ca aceste mesaje americane privind schimbarea regimului, precum şi altele similare de pe canalele de social media ale Mossad, să fie menite să-i sperie pe oamenii lui Khamenei pentru a capitula rapid în chestiuni nucleare şi alte subiecte. Într-o aparentă încercare de a separa soarta celor care se opun regimului de negocierile blocate cu acelaşi guvern, Trump a transmis opoziţiei iraniene să rămână la adăpost cât timp loviturile sunt în desfăşurare şi să preia guvernarea „când vom fi terminat”.

Vor înţelege cei din jurul lui Khamenei această distincţie? Având în vedere limbajul folosit de Trump şi posibilitatea ca iranienii de rând să se ridice acum împotriva autorităţilor, orice acord cu actualele autorităţi ar putea ajunge să pară o trădare a preţului de sânge plătit pe străzi.

Planificatorii militari trebuie să presupună că mesajele despre schimbarea regimului vor determina Iranul să escaladeze până la limita capacităţilor sale. Acestea ar putea varia de la încercări de a închide Strâmtoarea Hormuz, un punct vital pentru o mare parte din comerţul global cu petrol, la atacuri cu rachete asupra Israelului sau altor aliaţi ai SUA şi acţiuni directe împotriva intereselor americane din întreaga regiune.

Pe măsură ce ziua de sâmbătă avansează, dovezile par să arate că Republica Islamică îşi pune în aplicare ameninţările anterioare de a răspunde oricărui atac printr-o reacţie la nivel regional. Au fost raportate lovituri asupra cartierului general al marinei SUA din Bahrain, precum şi asupra altor facilităţi din Kuweit şi Emiratele Arabe Unite.

Pentru a face faţă acestei provocări într-o campanie care ar putea dura cu uşurinţă săptămâni, armatele SUA şi Israelului au ales o gamă variată de ţinte. Primele rapoarte din Iran indică faptul că aliaţii au lovit facilităţi ale conducerii, acţionând dimineaţa pentru a-i surprinde pe oameni la locul de muncă, precum şi situri de apărare antiaeriană, facilităţi de rachete balistice şi baze navale.

Întrebarea este însă cât timp pot susţine acest bombardament şi dacă Iranul, conştient de aceste limite, se va retrage pentru a-şi proteja armamentul-cheie, menţinând în acelaşi timp sistemul de represiune internă cât mai mult posibil. Există în mod evident îngrijorări la Pentagon în această privinţă, scurgeri de informaţii de săptămâna trecută sugerând că, dacă bombardamentele ar continua mai mult de zece zile, stocurile americane de anumite rachete ar putea începe să se epuizeze.

În anii lungi de operaţiuni din Irak şi Afganistan, SUA au redus investiţiile în elemente nerelevante pentru lupta împotriva acelor insurgenţe, cum ar fi stocurile de rachete. Acum, după ce au cheltuit un număr mare pentru sprijinirea Ucrainei, bombardarea houthiţilor din Yemen şi susţinerea Israelului în confruntările anterioare cu Iranul, semnalele de avertizare se aprind în privinţa rezervelor unor muniţii critice.

În zilele următoare, este probabil ca Iranul să lanseze atacuri cu rachete balistice asupra Israelului şi bazelor americane din Orientul Mijlociu, această confruntare critică opunând focoasele iraniene unui scut defensiv format din sisteme Arrow, Patriot şi baterii THAAD. Prin utilizarea lansatoarelor lor, iranienii le vor expune distrugerii de către avioanele americane sau israeliene, în timp ce interceptarea rachetelor care reuşesc să fie lansate reprezintă la rândul ei o provocare.

Ceea ce am văzut deja, prin atacurile de represalii asupra statelor din Golf, este că lovirea unor locuri mult mai apropiate de Iran decât Israelul le va permite să utilizeze sute de lansatoare de rachete cu rază scurtă care nu au fost vizate de Israel în iunie anul trecut. Acest lucru îi va alarma pe liderii din Golf şi va pune o presiune suplimentară asupra capacităţii Pentagonului de a-şi proteja aliaţii.

Există îngrijorări specifice privind rachetele interceptoare care ar fi folosite pentru a doborî focoasele — între 20% şi 30% din stocurile americane de SM-3 (lansate de pe nave de război) şi Talon terestre fuseseră deja consumate în schimburile din 2024 şi 2025.

„În acest moment, nu aş descrie situaţia ca fiind critică”, spune John Ridge, analist de surse deschise, „dar cheltuieli suplimentare semnificative ar pune presiune pe capacitatea noastră de a susţine alte planuri operaţionale, cum ar fi cele din zona Indo-Pacifică, în eventualitatea unei crize cu China.”

Limitarea capacităţii de rachete a Iranului ar putea expune SUA unor riscuri mai mari ulterior, de exemplu dacă China ar acţiona împotriva Taiwanului — iar acest lucru provoacă nelinişte la Pentagon. Dacă iranienii au „noroc” şi lovesc ţinte-cheie în Israel sau în altă parte, acest lucru va stimula moralul susţinătorilor regimului şi îi va încuraja să continue războiul.

Dacă regimul decide să lupte până la extrem, Trump s-ar putea confrunta cu opţiuni privind escaladarea folosirii forţei, poate prin vizarea instalaţiilor petroliere pentru a afecta economia Iranului. Oamenii lui Khamenei vor spera ca, pe măsură ce nivelul durerii creşte, iranienii se vor strânge în jurul steagului — aşa cum au făcut într-o anumită măsură în timpul confruntării de anul trecut cu Israelul.

Dar dacă lucrurile evoluează în sens invers, iar opoziţia începe din nou să-şi conteste liderii pe străzi? Spre deosebire de 2003, când divizii blindate erau concentrate la graniţele Irakului, SUA nu au o forţă semnificativă „cu bocanci pe teren” pentru a sprijini o eventuală revoltă a opoziţiei iraniene.

Regimul se poate baza încă, probabil, pe milioane de susţinători. Scenele din ianuarie, în care zeci de mii de protestatari ar fi putut fi ucişi, s-ar putea repeta la o scară şi mai mare. Şi, la fel cum regimul iranian a prezentat acordul israelian privind încetarea focului din iunie anul trecut drept o victorie, orice încercare a lui Trump în săptămânile următoare de a pune capăt conflictului pentru că a devenit prea complicat sau pentru că Pentagonul este neliniştit faţă de o campanie fără termen clar ar putea ajunge pur si simplu să consolideze chiar sistemul pe care preşedintele ar dori să îl distrugă.