Tactica răbdării strategice a Iranului a eşuat, iar ceea ce urmează ar putea fi mult mai grav

De mai mulţi ani, liderii Iranului au crezut că timpul este de partea lor.

După ce Statele Unite s-au retras din acordul nuclear din 2015, cunoscut sub numele de Joint Comprehensive Plan of Action (JCPOA), Teheranul a adoptat în mod efectiv ceea ce ulterior a ajuns să fie descris drept o abordare de „răbdare strategică”. În loc să răspundă imediat prin escaladare, Iranul a ales să suporte presiunea economică în timp ce aştepta să vadă dacă diplomaţia ar putea fi relansată.

Logica din spatele strategiei era simplă: în cele din urmă, Washingtonul ar fi recunoscut că o confruntare cu Iranul este împotriva propriilor sale interese.

Astăzi, această presupunere este spulberată, scrie Al Jazeera.

Prăbuşirea diplomaţiei şi izbucnirea războiului au forţat conducerea Iranului să se confrunte cu o realitate dureroasă: credinţa lor că SUA va acţiona în cele din urmă raţional ar putea să fi fost o gravă eroare de calcul.

Dacă Iranul supravieţuieşte conflictului actual, lecţiile pe care liderii iranieni le vor trage din acest moment i-ar putea motiva să urmărească obţinerea unei descurajări nucleare.

Strategia aşteptării

După ce prima administraţie Trump s-a retras din JCPOA şi a lansat campania de „presiune maximă” în 2018, Teheranul a evitat iniţial o contra-escaladare majoră. De aproape un an, a rămas în mare parte în limitele acordului, sperând că ceilalţi semnatari, în special europenii, ar putea păstra acordul şi ar putea livra beneficiile economice promise în ciuda sancţiunilor americane.

Când acest lucru a eşuat, Teheranul a început să îşi crească treptat activităţile nucleare prin extinderea îmbogăţirii şi reducerea conformării pas cu pas, evitând totuşi o ruptură decisivă.

Ritmul s-a accelerat după ce parlamentul dominat de conservatori din Iran a adoptat o lege care impunea o creştere semnificativă a activităţilor nucleare, în urma asasinării principalului om de ştiinţă nuclear Mohsen Fakhrizadeh. Schimbarea a fost consolidată şi mai mult de alegerea, în 2021, a preşedintelui conservator Ebrahim Raisi.

Scopul final era reconstruirea pârghiei de negociere, deoarece Teheranul credea că tendinţele geopolitice şi regionale mai largi se schimbă treptat în favoarea sa. Din perspectiva sa, ascensiunea Chinei, creşterea asertivităţii Rusiei şi fracturile tot mai largi din interiorul alianţei occidentale sugerau că capacitatea Washingtonului de a izola Iranul pe termen nedefinit s-ar putea slăbi în timp.

În acelaşi timp, Iranul a urmărit o strategie de reducere a tensiunilor cu vecinii săi, căutând relaţii îmbunătăţite cu statele din Golf care susţinuseră anterior campania americană de „presiune maximă”. Până la începutul anilor 2020, multe ţări ale Consiliului de Cooperare al Golfului au început să acorde prioritate dialogului şi dezescaladării cu Iranul, culminând cu evoluţii precum apropierea dintre Arabia Saudită şi Iran din 2023, intermediată de China.

Pe acest fundal, chiar şi pe măsură ce tensiunile creşteau, Teheranul a continuat să urmărească diplomaţia. Ani de negocieri cu administraţia Biden menite să restabilească JCPOA nu au produs în cele din urmă niciun acord. Eforturile diplomatice ulterioare din timpul celui de-al doilea mandat prezidenţial al lui Trump au eşuat de asemenea.

La baza acestei abordări a stat o presupunere fundamentală: că SUA preferă în cele din urmă stabilitatea în locul războiului. Oficialii iranieni credeau că Washingtonul va ajunge în cele din urmă la concluzia că diplomaţia, mai degrabă decât presiunea fără sfârşit sau un război major, este cea mai realistă şi mai puţin costisitoare cale înainte.

Atacul comun al SUA şi Israelului asupra Iranului a arătat acum cât de profund greşită a fost această presupunere.

Revenirea descurajării

În timp ce Teheranul şi-a bazat strategia pe presupuneri greşite despre raţionalitatea politicii externe americane, Washingtonul interpretează, la rândul său, greşit situaţia.

Ani la rând, susţinătorii campaniei de presiune maximă au argumentat că presiunea economică şi militară susţinută va fractura în cele din urmă Iranul din interior. Unii au prezis că războiul va declanşa tulburări pe scară largă şi chiar prăbuşirea regimului.

Până acum, niciuna dintre aceste predicţii nu s-a materializat.

În ciuda presiunii enorme asupra societăţii iraniene, nu au existat semne de dezintegrare a regimului. În schimb, baza politică a Iranului — şi, în multe cazuri, segmente mai largi ale societăţii — s-a mobilizat în faţa atacului extern.

Mai mult, Iranul a petrecut ani consolidându-şi capacităţile de descurajare. Aceasta a implicat extinderea şi diversificarea programelor sale de rachete balistice, rachete de croazieră şi drone şi dezvoltarea mai multor sisteme de lansare concepute pentru a pătrunde apărarea antiaeriană sofisticată. Planificatorii iranieni au extras, de asemenea, lecţii din schimburile directe cu Israelul din 2024 şi din războiul din iunie 2025, îmbunătăţind precizia ţintirii şi coordonarea între diferite sisteme de armament.

Accentul s-a mutat către pregătirea pentru un război de uzură prelungit: lansarea unui număr mai mic de atacuri, dar mai precise, în timp ce se încerca degradarea sistemelor radar şi de apărare antiaeriană ale inamicului.

Vedem acum rezultatele acestei munci. Iranul a reuşit să provoace daune semnificative adversarilor săi. Atacurile de represalii au ucis şapte americani şi 11 israelieni, punând o presiune tot mai mare asupra sistemelor de apărare antirachetă ale SUA şi Israelului, pe măsură ce interceptoarele sunt epuizate constant.

Loviturile cu rachete şi drone iraniene au lovit ţinte în întreaga regiune, inclusiv infrastructură militară de mare valoare, cum ar fi instalaţiile radar. Închiderea Strâmtorii Ormuz a aruncat pieţele globale de energie în haos.

Pe lângă costul imens al războiului, decizia SUA de a lansa atacul asupra Iranului poate avea o altă consecinţă neintenţionată: o schimbare radicală în strategia iraniană.

De decenii, liderul suprem Ali Khamenei a menţinut o interdicţie religioasă de lungă durată asupra armelor nucleare. Asasinarea sa în prima zi a războiului ar putea motiva acum noua conducere civilă şi militară a ţării să îşi regândească strategia nucleară.

Ar putea exista acum mai puţine rezerve ideologice faţă de urmărirea armelor nucleare. Logica este simplă: dacă diplomaţia nu poate aduce ridicarea sancţiunilor sau eliminarea permanentă a ameninţării războiului, descurajarea nucleară ar putea părea singura alternativă viabilă.

Acţiunile Iranului în acest conflict sugerează că mulţi lideri văd acum răbdarea şi diplomaţia drept greşeli strategice. Acestea includ amploarea fără precedent a atacurilor iraniene cu rachete şi drone în întreaga regiune, vizarea partenerilor SUA şi a infrastructurii critice şi deciziile politice interne care semnalează o linie mai dură, cel mai notabil fiind numirea lui Mojtaba Khamenei ca lider suprem.

Alegerea fiului lui Khamenei rupe un tabu de lungă durată într-un sistem fondat pe respingerea conducerii ereditare şi reflectă o conducere din ce în ce mai dispusă să abandoneze constrângerile anterioare.

Dacă o logică mai dură, de tip joc cu sumă zero, a descurajării va domina în regiune, înlocuind dialogul ca principiu organizator al securităţii, Orientul Mijlociu ar putea intra într-o eră mult mai periculoasă, în care armele nucleare sunt privite drept forma supremă de descurajare, iar proliferarea nucleară nu va mai putea fi oprită.

Opiniile exprimate în acest articol aparţin autorului şi nu reflectă neapărat poziţia noastră editorială.