Pete Hegseth are îndoieli în privinţa Iranului. O conferinţă de presă despre război i-ar fi trădat secretul [Independent]
Există un anumit tip de energie pe care o emană un om atunci când ştie că ceea ce spune nu funcţionează chiar bine, dar a decis să o spună mai tare. Pete Hegseth — fost prezentator Fox News, actual secretar al RĂZBOIULUI-NU-AL-APĂRĂRII — avea acea energie joi dimineaţă, potrivit unei analize a publicaţiei britanice Independent.
Săptămâna trecută era furios. Ieri, era disperat.
Hegseth nu şi-a început briefingul de joi cu detalii reale despre victime, obiective strategice sau priorităţi militare — ştiţi, toate acele lucruri pe care unii le confundă cu războiul. Nu, Pete s-a concentrat pe adevăratul câmp de luptă: peisajul mediatic american. Pretinzând că se adresează direct „poporului american” (pentru că cine dintre noi nu urmăreşte un briefing al Pentagonului la ora 8 dimineaţa într-o joi?), a aruncat câteva remarci despre presa „rea”, părtinitoare, „anti-Trump” şi despre cum aceasta răspândeşte minciuni despre „războaiele fără sfârşit”. Nu pot fi de încredere, a adăugat el, deoarece „TDS [Trump Derangement Syndrome, probabil] este în ADN-ul lor”.
Aceasta a fost linia administraţiei pe tot parcursul campaniei din Iran: americanii ar trebui să nu mai citească ziarele şi să asculte doar comunicările aprobate de stat, pentru că jurnaliştii mint, iar preşedintele Trump — şi acesta este un alt citat direct din conferinţa de presă din această dimineaţă — „ştie mai bine”.
Inutil de spus, aceasta este o modalitate excelentă de a te diferenţia de un regim „malefic” care nu permite libertatea presei, persecută protestatarii şi îşi numeşte liderul „Lider Suprem”. Nu că ar conta, deoarece, după cum ne-a informat Hegseth mai târziu, „motivul pentru care luptăm” nu este „pentru… promovarea democraţiei, ci pentru a zdrobi ameninţările directe la adresa Americii”. Şi, oricum, „nimeni nu poate oferi perfecţiune în timp de război”.
Acest comportament nu este nou, desigur, dar tonul este nou. Pentru că „Tăticul Războiului” Pete pare din ce în ce mai agitat. Modul său de exprimare s-a schimbat: acum îşi încleştează pumnii încercând să-şi ţină mâinile să nu se mişte defensiv; frazele sale ferme au început să sune mai degrabă ca nişte rugăminţi.
„Aliaţii noştri nerecunoscători din Europa, chiar şi unele segmente ale presei noastre, ar trebui să spună un singur lucru preşedintelui Trump: mulţumim”, a implorat el la un moment dat.
A fost, sincer, ridicol.
În mod normal, dacă respingi complet o naraţiune, ar trebui să oferi o alternativă. Dar această strategie nu este pentru Pete Hegseth.
„Epic Fury este diferit”, a spus el, comparând-o cu alte campanii din Orientul Mijlociu desfăşurate sub alţi preşedinţi. De ce? Ei bine, asta este secret: „Nu le vom spune oamenilor câte, cât timp sau ce vom face sau ce nu vom face”, dar totul „merge foarte bine conform planului”.
Singura claritate pe care reporterii au obţinut-o la finalul briefingului a fost că, da, mai mulţi bani vor fi turnaţi în războiul în escaladare („În ceea ce priveşte 200 de miliarde de dolari, cred că cifra ar putea creşte, evident. Este nevoie de bani pentru a elimina băieţii răi”) şi că „nu am vrea să stabilim un calendar definitiv” pentru nimic, şi că „ceea ce preşedintele Trump refuză să facă… este să rămână în status quo” (ceea ce majoritatea dintre noi deja au înţeles).
Fiecare briefing al lui Hegseth conţine atât o glumă adolescentină nereuşită (joi a fost: „Am decis să împărţim oceanul cu Iranul. Le oferim jumătatea de jos”), dar am avut parte şi de ceva nou: o anecdotă extrem de stânjenitoare, în stil postare LinkedIn. Fiul său de 13 ani, a explicat el, a intrat în biroul lui aseară în timp ce îşi edita discursul pentru briefingul de azi. L-a întrebat ceva extrem de convenabil, precum: Tată, de ce sunt atât de speciali soldaţii americani căzuţi şi de ce merită sacrificiul lor? Iar Hegseth, ridicându-şi privirea din muncă, probabil cu o lacrimă pe obraz, i-a răspuns: „Au murit pentru tine, fiule. Ca generaţia ta să nu trăiască cu un Iran nuclear.”
Nu contează că fiul lui Hegseth nu are autorizaţie de securitate şi totuşi ar fi fost în biroul secretarului Apărării în timp ce acesta edita declaraţii clasificate despre război. Nu contează că niciun copil de 13 ani din lumea occidentală nu a intrat vreodată întâmplător să pună o astfel de întrebare convenabilă exact când tatăl său se gândea ce să scrie mai departe. Pentru că am intrat acum în era „Iată ce m-a învăţat războiul din Iran despre vânzările B2B. Apasă butonul de like, naibii!”
Întregul lucru este, desigur, insultător: insultător pentru publicul american căruia i se spune să asculte doar propaganda de stat, insultător pentru familiile care i-au pierdut pe cei dragi într-o misiune militară cu obiective în continuă schimbare pe care toată lumea spune că sunt „foarte clare”, dar despre care nu se poate vorbi niciodată, insultător pentru oamenii care au votat pentru o economie mai bună şi pentru sfârşitul războaielor inutile din Orientul Mijlociu.
Familiile soldaţilor căzuţi au fost menţionate foarte pe scurt ca introducere pentru tirada sa împotriva presei — familiile care, ni se spune, i-ar fi spus „cu lacrimi, cu îmbrăţişări, cu putere şi cu o hotărâre de neclintit… ‘Termină asta. Onorează sacrificiul lor. Nu ezita. Nu te opri până nu se termină treaba’”, un mesaj pe care, în mod curios, niciuna dintre ele nu l-a confirmat, cerând în schimb în mod repetat să fie lăsate în pace în durerea lor, în ciuda presupusei lor fervori — ar putea să se întrebe despre afirmaţiile că nimeni nu ştie ce face, că Israelul acţionează fără aprobarea americană, că există conflicte interne aprinse între Hegseth, JD Vance, Tulsi Gabbard şi alţii în culise.
Dar asta nu contează, pentru că Iranul „este în război cu noi, indiferent dacă a recunoscut sau nu, de 47 de ani”. O formulare fascinantă: un război pe care o parte nu l-a recunoscut; un război purtat în întregime în mintea celeilalte părţi. Are perfect sens, desigur, că am fost mereu în război cu Asia de Est.
Chiar şi cu sala plină de presă pro-Trump, au existat câteva momente stânjenitoare pentru Hegseth. La o întrebare uşoară despre care aliaţi au fost cei mai de sprijin, secretarul „nu-al Apărării” a vorbit fără ezitare despre cât de „incredibil” a fost Israelul, înainte de a încerca imediat să minimalizeze ceea ce spusese.
Şi când a fost întrebat de un alt reporter (favorabil) dacă nu ar putea părea pentru unii că America urmează obiectivele Israelului, mai degrabă decât invers, el a spus: „Noi deţinem cărţile. Avem obiective. Acele obiective sunt clare”, înainte de a adăuga „Preşedintele a făcut clar” şi „POTUS a făcut clar. Foarte clar”, toate în câteva secunde şi fără a explica ce anume este clar sau de ce.
Hegseth a schimbat apoi subiectul către ideea că Iranul nu ar trebui să atace alte state din Golf şi a părăsit rapid conferinţa. Pur şi simplu… a dispărut.
Şi astfel rămânem cu cenuşa fumegândă a unei conferinţe de presă în stil LinkedIn, cu refrenul „clar” care maschează incertitudinea şi cu un sentiment persistent de panică. Acolo era secretarul războiului, încleştând pumnii, folosindu-şi fiul pentru o poveste ieftină, oferind Iranului jumătatea de jos a oceanului. Am trecut deja de furie şi negare şi am ajuns la negociere, iar acum chiar şi Pete pare să ştie că majoritatea oamenilor nu cred ce spune.
Trece prin etapele durerii, în public, pe cameră, la ora 8.00 dimineaţa, pentru o naţiune despre care pretinde că îi urmăreşte fiecare cuvânt. Când i-a implorat ezitant pe americani să se roage pentru armată „în fiecare zi, în genunchi, cu familiile voastre, în şcoli”, vocea aproape i s-a frânt. Şi chiar am crezut că are nevoie de rugăciunile noastre.
