În ciuda unui început fulminant din partea Israelului, victoria este încă indecisă - expert
Războiul ales de Israel împotriva Iranului se dovedeşte a fi mult mai puţin decisiv decât credea iniţial preşedintele Donald Trump, când a lăudat performanţa Israelului ca fiind „excelentă”, opinează Trita Parsi via Responsible Statescraft.
Ceea ce pare acum a fi un conflict escaladat, fără rezultat şi fără un final clar, îl va obliga în curând pe Trump să ia o decizie dificilă: să pună capăt războiului sau să intre în el.
Atacul iniţial al Israelului a fost, fără îndoială, un succes tactic. Luate prin surprindere de presupunerea că Israelul nu va acţiona înainte de a şasea rundă de negocieri nucleare, liderii iranieni nu au luat nicio măsură de precauţie. Mulţi dintre ei dormeau în casele lor din nordul Teheranului, alături de familiile lor, când atacurile israeliene i-au ucis în pat. Apărarea aeriană a Iranului era, de asemenea, nepregătită şi inactivă.
Israelul a urmărit să elimine cât mai mulţi comandanţi iranieni pentru a perturba structura de comandă şi control a Iranului şi a paraliza efectiv răspunsul militar al acestuia. Iniţial, atacurile au avut un succes atât de mare – iar Iranul a fost atât de supus – încât nu era clar dacă Teheranul mai avea vreo capacitate semnificativă de a riposta.
Impresionat de succesul iniţial al Israelului, Trump s-a grăbit să îşi asume meritul pentru operaţiune, în ciuda faptului că secretarul de stat Marco Rubio declarase cu doar câteva ore mai devreme că atacurile erau o „acţiune unilaterală” a Israelului şi că SUA nu era implicată.
Aşa cum se spune: succesul are mulţi părinţi, dar eşecul este orfan.
Însă, în mai puţin de 18 ore, Iranul şi-a restructurat lanţul de comandă, şi-a activat apărarea aeriană şi, cel mai important, a lansat patru salve de rachete îndreptate în principal împotriva sistemelor de apărare aeriană israeliene. Multe dintre rachete au penetrat apărarea multistratificată a Israelului, iluminând cerul Tel Avivului în momentul în care şi-au atins ţintele, inclusiv o lovitură directă asupra Ministerului Apărării din Israel.
Faptul că Teheranul a putut să organizeze o astfel de ripostă la doar câteva ore după ce a pierdut mai mulţi comandanţi militari de rang înalt a fost primul semn clar că succesul iniţial al Israelului va fi de scurtă durată.
Deşi Iranul a continuat să încaseze lovituri grele sâmbătă – inclusiv atacuri israeliene asupra rafinăriilor de petrol, aeroportului Mehrabad din Teheran şi altor infrastructuri civile şi economice – a răspuns cu noi salve de rachete. Acestea au fost mai puţine, dar semnificativ mai eficiente. Pe măsură ce apărarea aeriană a Israelului se degradează, Teheranul va trece probabil la rachete cu focoase mai mari, sporind amploarea distrugerilor.
Între timp, în ciuda pagubelor semnificative provocate instalaţiei nucleare de la Natanz, Israelul nu a reuşit să pătrundă în instalaţia mult mai importantă şi mai bine fortificată de la Fordow.
Drept urmare, impactul real asupra programului nuclear iranian pare limitat. Rapoartele indică faptul că armata americană a pus la dispoziţie capacităţile sale de apărare antirachetă pentru a doborî dronele şi rachetele iraniene, dar până în prezent nu s-a alăturat Israelului în atacurile ofensive.
Este din ce în ce mai clar pentru Washington că războiul ales de Israel este departe de a fi un succes şi ca un rezultat decisiv s-ar putea să nu se materializeze deloc. Deşi Israelul deţine probabil supremaţia în escaladare, se confrunta cu un dezavantaj critic: are mai puţine interceptori de apărare aeriană decât rachete cu rază lungă de acţiune are Iranul. Israelul are nevoie de o victorie rapidă şi decisivă, dar un război de uzură prelungit ar putea favoriza în cele din urmă Iranul. Iar o astfel de victorie pare acum imposibil de atins.
Nu este de mirare că oficialii israelieni şi aliaţii lor din Washington – inclusiv grupuri precum Fundaţia pentru Apărarea Democraţiilor – au început să facă presiuni asupra preşedintelui Trump pentru a angaja SUA în război şi a se alătura lor în atacurile ofensive.
Pentru Trump, aceasta trebuie să fie o dezamăgire serioasă. Conştient de reticenţa sa de a lansa un alt război în Orientul Mijlociu, guvernul Netanyahu şi-a recalibrat abordarea atunci când a făcut presiuni asupra lui Trump la începutul lunii ianuarie: în loc să îndemne SUA să lovească direct Iranul, a căutat să obţină undă verde pentru ca Israelul să acţioneze. Printr-o intensă campanie de lobby, Israelul pare să fi obţinut cel puţin aprobarea tacită a lui Trump pentru această campanie.
La doar 24 de ore de la începerea războiului cu Iranul, Israelul era deja înapoi la Washington, bătând la uşa lui Trump cu noi cereri. Ceea ce a început cu „Daţi-ne undă verde şi Israelul va bombarda Iranul pentru America” s-a transformat rapid în „Grăbiţi-vă, America, şi bombardaţi Iranul pentru Israel!”.
Israelul se confruntă cu două provocări cheie în legătură cu această cerere. În primul rând, a cere binecuvântarea Americii pentru a intra în război este o cerere mult mai uşoară decât a cere implicarea militară directă a Americii. Trump, în mod neaşteptat, a fost de acord cu prima cerere, dar ar fi extrem de nechibzuit din partea lui să fie de acord cu cea de-a doua.
În al doilea rând, aşa cum s-a menţionat anterior, lui Trump îi plac învingătorii, iar prin cererea de intervenţie, Israelul dă semnalul că este pe cale să piardă. Nu a reuşit să elimine regimul iranian sau să paralizeze programul nuclear al acestuia şi acum primeşte în schimb lovituri neaşteptate (astăzi, Iranul a lansat o serie de rachete în timpul zilei, în loc să o facă noaptea, pentru a-i deruta pe israelieni).
De ce ar risca Trump vieţile americanilor, şi-ar pune în pericol preşedinţia şi s-ar alătura unui război pe care nu l-a început – doar pentru a salva Israelul dintr-un conflict eşuat şi neprovocat? Trump preferă să-şi asume meritul victoriilor, nu să moştenească vina pentru un potenţial eşec al altcuiva.
La urma urmei, Israelul a fost cel care l-a convins pe Trump să adopte poziţia de negociere a îmbogăţirii zero a uraniului – tocmai poziţia care a dus la impasul diplomatic pe care Israelul l-a exploatat ulterior pentru a obţine undă verde pentru campania sa militară şovăitoare. Dacă Trump ar fi rămas fidel liniei sale roşii iniţiale – fără militarizare – ar fi putut fi acum pe punctul de a încheia un acord nuclear istoric cu Iranul.
Trump l-a ascultat pe Netanyahu – la fel cum a făcut cu John Bolton şi Mike Pompeo în 2018 – şi, încă o dată, calea sa către un acord „America First” cu Iranul a fost blocată. Acesta este exact rezultatul pe care Netanyahu îl dorea. Dacă nu este ceea ce vrea Trump, ar trebui să schimbe imediat cursul – la fel cum a făcut în Yemen. În loc să se alăture războiului Israelului, ar trebui să oblige Israelul să-l încheie.
Prin războiul său neprovocat, Israelul a subminat poziţia de negociere a lui Trump în două moduri esenţiale. În primul rând, sprijinul pentru achiziţionarea unei arme nucleare a crescut în rândul elitei iraniene şi al societăţii în general, ca răspuns la bombardamentele israeliene. Acest lucru a crescut costul politic pentru Teheran de a accepta limitarea îmbogăţirii la niveluri civile, făcând acordul mai dificil.
În al doilea rând, sprijinul Americii pentru atacul Israelului – combinat cu retorica complăcută a lui Trump – a determinat Teheranul să creadă că acesta a indus în mod deliberat Iranului un fals sentiment de siguranţă pentru a spori şansele Israelului. Drept urmare, puţinul încredere care mai exista în Trump ca partener de negociere s-a erodat şi mai mult. Şi cu cât este mai puţină încredere, cu atât este mai îngustă calea către un acord.
Cu toate acestea, un acord rămâne posibil. Cu cât Trump opreşte mai repede războiul, cu atât şansele sale sunt mai mari. Un lucru este cert: dacă Trump şi Iranul se întorc la masa negocierilor, el trebuie să renunţe rapid la cererea autodistructivă de îmbogăţire zero susţinută de Israel şi Bolton – tocmai poziţia care a dat naştere acestui război.
