De la susţinător la intermediar: Rubio semnalează o Americă mai tranzacţională în raport cu NATO, Ucraina şi Rusia

Într-o conferinţă de presă de final de an de tip maraton, de două ore, cu peste 50 de jurnalişti, secretarul de stat al SUA Marco Rubio a oferit vineri cea mai clară declaraţie de până acum privind doctrina de politică externă care modelează al doilea mandat al preşedintelui american Donald Trump.

Mesajul, transmis cu o disciplină metodică, a fost inconfundabil: alianţele contează în continuare – dar numai în măsura în care avansează interese americane clar definite, relatează Kyiv Post.

Rubio a conturat devreme viziunea administraţiei şi a revenit repetat asupra ei pe parcursul sesiunii.

Politica externă a SUA, a spus el, trebuie să fie ghidată de „decizii care fac America mai sigură, mai puternică sau mai prosperă” – ideal toate trei, dar cel puţin una.

A fost mai puţin o figură de stil retorică şi mai mult un filtru de guvernare, precum şi un avertisment pentru aliaţii obişnuiţi cu angajamentele SUA justificate prin valori comune, mai degrabă decât prin beneficii măsurabile.

Pentru capitalele europene, concluzia a fost dură: Washingtonul nu se retrage din lume – dar renegociază termenii conducerii sale.

Rubio a insistat în mod deliberat că NATO rămâne centrală pentru strategia de securitate a SUA, descriind în repetate rânduri Articolul 5 drept „piatra de temelie” a apărării colective.

Însă această reasigurare a fost însoţită de o escaladare mai aspră a cerinţelor, pe care mulţi aliaţi o descriu în privat drept destabilizatoare.

Secretarul a presat statele membre NATO să depăşească cu mult pragul tradiţional de două procente din PIB pentru cheltuieli de apărare, vehiculând cifre apropiate de cinci procente din PIB – un nivel pe care nici măcar SUA nu îl atinge în mod constant.

Această abordare a fost primită cu disconfort la Bruxelles, Berlin şi Paris.

„Washingtonul nu abandonează NATO. Dar ceea ce Rubio descrie acum drept angajament seamănă tot mai mult cu un contract – cu penalităţi pentru nerespectare”, a declarat în privat un ambasador european.

Oficialii europeni spun că îngrijorarea nu este doar financiară, ci şi conceptuală. Limbajul lui Rubio sugerează o îndepărtare de NATO ca o comunitate politică şi de securitate, în favoarea unui aranjament bazat pe performanţă – unul în care garanţiile SUA sunt reafirmate retoric, dar restrânse operaţional.

În spatele uşilor închise, diplomaţii descriu o teamă tot mai mare că reasigurarea face loc condiţionalităţii – şi că însăşi descurajarea ar putea deveni tranzacţională.

Nicăieri această recalibrare nu a fost mai clară decât în declaraţiile lui Rubio despre Ucraina.

El a adoptat un ton atent, aproape juridic: favorabil diplomaţiei, realist în privinţa dinamicii de pe câmpul de luptă şi explicit în a spune că este puţin probabil ca războiul să se încheie printr-o victorie totală a uneia dintre părţi.

SUA, a argumentat el, este într-o poziţie unică pentru a explora o soluţie negociată – nu pentru a o impune, ci pentru a testa ce ar putea accepta în mod realist atât Kievul, cât şi Moscova.

„Nu suntem aici pentru a dicta rezultate”, a spus Rubio, subliniind că pacea necesită înţelegerea „a ceea ce fiecare parte poate accepta”.

Această formulare marchează o abatere notabilă faţă de fazele anterioare ale politicii SUA, când asistenţa militară era adesea însoţită de presupunerea implicită că sprijinul susţinut va conduce în cele din urmă la un avantaj decisiv pentru Ucraina.

Diplomaţii europeni spun că schimbarea este inconfundabilă.

„Rubio repoziţionează Washingtonul ca mediator, mai degrabă decât ca furnizor permanent de resurse. Asta obligă Europa să decidă dacă îşi asumă un rol mai mare – sau acceptă un final diferit”, a spus un oficial occidental de rang înalt.

Rubio a semnalat, de asemenea, că răbdarea SUA este limitată. Deşi a evitat trasarea unor linii roşii explicite, accentul său repetat pe compromis a sugerat că Washingtonul vede tot mai mult concesiile – teritoriale, politice sau legate de securitate – ca fiind inevitabile dacă negocierile vor avea succes.

Pentru Kiev, mesajul este inconfortabil.

Pentru Europa, ridică o întrebare şi mai neliniştitoare: dacă SUA trece de la motor militar la intermediar diplomatic, cine poartă povara menţinerii războiului între timp?

În privinţa Rusiei, Rubio a mers pe o linie îngustă între fermitate şi reţinere.

El a reafirmat că sancţiunile vor rămâne în vigoare în absenţa unor schimbări semnificative în comportamentul Kremlinului, minimizând în acelaşi timp temerile privind o escaladare iminentă – chiar şi în contextul tensiunilor din teatre secundare precum Venezuela şi Caraibe.

Întrebat despre sprijinul retoric şi diplomatic al Moscovei pentru preşedintele venezuelean Nicolas Maduro, Rubio l-a respins drept o postură previzibilă a unei Rusii deja consumate de Ucraina.

Administraţia Trump, a sugerat el, vede puţină valoare strategică în amplificarea unor astfel de gesturi până la nivelul unei confruntări mai ample.

Această poziţie – presiune fără provocare – reflectă o formă de ambiguitate strategică ce i-a neliniştit pe aliaţii europeni.

„Ei spun că sancţiunile rămân, escaladarea nu. Asta lasă Europa să se întrebe dacă obiectivul final este izolarea sau coexistenţa”, a observat un diplomat al UE.

Abordarea lui Rubio indică un efort de compartimentare a Rusiei: izolarea ei economică, evitarea conflictului militar direct şi păstrarea unui spaţiu pentru un angajament selectiv, dacă circumstanţele se schimbă.

Este realpolitik clasic – dar unul care îi lasă pe aliaţi nesiguri în privinţa toleranţei Washingtonului la risc şi a apetitului său pentru o confruntare de durată.

Dincolo de Europa, răspunsurile lui Rubio au dezvăluit o linie consecventă: implicarea SUA este condiţionată, reciprocă şi explicit orientată de interese.

În privinţa Venezuelei, el a descris guvernul Maduro ca fiind ilegitim şi conectat la reţele criminale, semnalând o poziţie mai dură în emisfera vestică.

În Orientul Mijlociu, el a încadrat diplomaţia armistiţiilor în primul rând prin prisma stabilităţii regionale şi a securităţii SUA, mai degrabă decât a obligaţiei umanitare.

În privinţa Chinei, a recunoscut existenţa unor domenii limitate de cooperare – dar numai acolo unde pârghiile SUA sunt păstrate.

Subtextul a fost inconfundabil: multilateralismul rămâne un instrument, nu un principiu.

La finalul sesiunii, a apărut o doctrină coerentă – deşi neliniştitoare.

Această administraţie vede politica externă ca pe un bilanţ: costuri puse în balanţă cu beneficii, alianţe evaluate prin rezultate şi angajamente menţinute doar atât timp cât servesc interese americane clar articulate.

Pentru unii parteneri, în special cei frustraţi de mult timp de subfinanţarea apărării şi de împărţirea ambiguă a poverii, schimbarea este demult necesară.

Pentru alţii – mai ales în Europa şi Ucraina – ea semnalează o Americă mai rece şi mai condiţională, mai puţin dispusă să garanteze stabilitatea de dragul stabilităţii.

Aşa cum a spus un înalt oficial al UE după briefing: „Încă ne dorim leadership american. Dar învăţăm că acest leadership vine acum cu o chitanţă.”

Dacă această recalibrare va întări în cele din urmă influenţa SUA – sau va eroda treptat încrederea care stă la baza alianţelor occidentale – ar putea defini politica transatlantică în anul care urmează.

Iar dacă prestaţia de final de an a lui Rubio a fost menită drept reasigurare, Europa a auzit cu totul altceva: termenii se schimbă.